PASTILA PENTRU SUFLET

Gândul zilei

„Dumnezeu duce pe om prin pedagogie sau prin pedeapsă. Iar pedeapsa nu e că Dumnezeu s-a maniat și ne biciuiește, ca să ne învețe să nu mai facem asta, ci este urmarea alegerii mele. Am văzut asta la Sf. Ignatie Briancianinov, care spune undeva că dacă ai aruncat un pumn de pietre în aer, ar trebui să-ți cada toate în cap, dar Dumnezeu lasă să-ți cadă din acele pietre strict atâta ca tu sa înțelegi ceva. Si una din acele pietre poate trebuia să te omoare, nu te omoară, dar te lasă să guști din calea pe care ai ales-o ca să o înțelegi, nu fiindcă S-a maniat. Dumnezeul nostru nu e mânios. Si când spunem că e zăbavnic la mânie și grabnic la milă se vorbește în termeni inteligibili nouă la toate nivelurile, dar nu este mânios. Mânia lui Dumnezeu este față de tot ceea ce este minciună, față de tot ceea ce este neadevăr, dar nu fața de păcătos. Deci pedeapsa este rezultatul a ceea ce fac eu, în care Dumnezeu îmi lasă strict necesar, ca să mă dezmeticesc. Dacă nu mă dezmeticesc, ceva mai rău se întâmplă, o piatră mai mare o să-mi cadă în cap, și dacă nu, una și mai mare, și s-ar putea să ajung într-un loc în care să nu mai pot să mă întorc. Insă, pedeapsa este rezultatul alegerilor noastre. Dumnezeu îngăduie ca numai cât e nevoie pentru devenirea mea să-mi cadă asupra-mi. Si, fie am înțeles și prin pedagogie poate înapoi să mă aducă, fie n-am înțeles și atunci prin pedeapsă trebuie înapoi să mă aducă, dar e tot dragostea lui Dumnezeu, tot ochiul blând și binevoitor al lui Dumnezeu, care mă urmărește oriunde aș fi, și care mă duce către mântuire.” – Preot Rafail Noica

 Știai că?

Mărturisitori  se numesc mucenicii, martirii creştini din Biserica primelor veacuri, care au preferat să-şi dea viaţa, mărturisind statornic şi fără teamă credinţa lor în Iisus Hristos, în faţa persecutorilor creştinismului. Mărturisitorii sunt acei creştini, care deşi au fost schingiuiţi de moarte pentru credinţa lor, totuşi au supravieţuit chinurilor şi au murit.

Pilda zilei

Iubirea adevărată sau iubirea de sine, egoul

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva, egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Sursa: Realitatea Spirituala

ARTICOLE RECOMANDATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

ULTIMELE ȘTIRI