Arheologii au descoperit sculptate în piatră cele mai vechi planuri arhitecturale cunoscute, vechi de 9.000 de ani, care reprezintă structuri imense construite pentru vânătoare în zonele acum deşertice ale Iordaniei şi Arabiei Saudite, potrivit AFP.
„Desert Kites” („Zmeiele deşertului”) au fost denumite astfel de primii lor descoperitori – aviatori în anii 1920 – datorită formei singulare pe care o au atunci când sunt văzute din aer.
„Sunt structuri mari delimitate de ziduri joase, care au până la câţiva kilometri lungime” şi care arată ca traseele zmeelor. Odată îngustate la aproximativ douăzeci de metri, aceste culoare mărginite de ziduri joase „se deschid într-un spaţiu închis de aproximativ un hectar, unde se săpau gropi adânci de câţiva metri adâncime”, a descris Olivier Barge, arheolog şi cartograf la laboratorul Archéorient din cadrul Universităţii Lyon-2 (sud-estul Franţei).
Aceste construcţii au permis o „tehnică sofisticată de vânătoare”: animalele erau adunate – gazele de exemplu – în această capcană înainte de a le direcţiona către gropi pentru a le ucide”, a explicat co-autorul studiului, publicat luna aceasta în Proceedings of the American Science Library.
Proiectul Globalkites, organizat de laboratorul său, a identificat până acum peste 6.000 de astfel de structuri, din Kazahstan până în Iordania.
În aceasta din urmă, la Jibal al-Khashabiyeh, şi la aproximativ 250 km mai spre est, în deşertul saudit Al-Nafud, echipa de arheologi de la Archéorient a făcut două „descoperiri excepţionale” în 2015, după spusele lui Olivier Barge.
O stelă din calcar înalt de aproape un metru în Iordania şi un bloc impunător de gresie neagră în Arabia Saudită: ambele poartă în apropiere planurile gravate şi detaliate ale acestor „Desert Kites”. Planuri care nu sunt o simplă reprezentare schematică, precizează Wael Abu-Azizeh, arheolog la Institutul Francez al Orientului Apropiat şi co-autor al studiului.
Fără ajutorul tehnicilor moderne, „nu am putea reda planul ‘zmeului’ cu precizie aşa cum este cazul aici”, spune el. Pentru că desenarea unui plan la o astfel de scară presupune stăpânirea proporţiilor elementelor reprezentate, şi deci măsurarea precisă a acestora. O provocare, când vine vorba de structuri a căror formă de ansamblu nu poate fi surprinsă fără a o observa din aer.
„Nu avem nicio idee despre cum au reuşit”, adaugă Olivier Barge, al cărui studiu evidenţiază „măiestria mentală în mare măsură subestimată a percepţiei spaţiale” a populaţiilor „din epocă”.
Până acum, ipoteza era că arta cartografiei s-ar fi născut mult mai târziu, într-o „o cultură care stăpânea scrierea, cu o tradiţie a arhivelor, integrată în reţele de schimb”, continuă cartograful. Ca cea din Mesopotamia, acum 5.000 de ani, sau cea din Europa din Epoca Bronzului, acum 4.000 de ani, aşa cum este harta din Saint-Bélec, în Bretania.
Descoperirile din Iordania şi Arabia Saudită chestionează teoriile de până acum pe acest subiect. Megastructurile sunt construite într-o topografie complexă, excluzând ideea unui plan iniţial care să fie apoi implementat la sol.
Acest plan ar face posibilă „transmiterea informaţiilor şi împărtăşirea cu mai multe persoane, pentru organizarea vânătorii”, a explicat Abu-Azizeh, pentru care aceasta este ipoteza „cea mai probabilă”.
La aceasta se adaugă o dimensiune culturală. Harta ar fi atunci un simbol al stăpânirii spaţiului şi al unei anumite tehnici de vânătoare, prin capcane construite cu pricepere folosind particularităţile terenului.
Sursa: Adevarul Zilei